Renaşterea naţională

În secolul XVIII şi la începutul secolului XIX au avut loc uriaşe transformări economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începuseră să apară primele întreprinderi de tip capitalist şi, în acelaşi timp, produsele româneşti intrau, puţin câte puţin, în circuitul oriental. Ideea naţională, ca pretutindeni în Europa, avea să devină visul înalţător al intelectualităţii şi elementul de bază în planurile de viitor, făcute de politicieni. Unirea unei părţi a creierului din Transilvania cu biserica catolică (greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvăneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate că românii deţineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau încă consideraţi "toleraţi" în propria lor ţară), a fost pornită de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Şcoala Ardeleană": Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti cărturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul că ei au avut o existenţă neîntreruptă ca populatie autohtonă. În virtutea acestei moşteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte naţiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi saşii. Revendicările românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curţii din Viena, într-o lunga petiţie, numită Supplex Libellus Valachorum (1791), care însă n-a primit nici un răspuns. Problemă Renaşterii în Ţara Românească a fost exprimată în cadrul Revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu mişcarea Greciei pentru libertate.

Cu toate că trupele otomane şi ţariste au ocupat principatele dunărene în acelaşi an, sacrificiile făcute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pământeni au fost din nou numiţi pe tronurile din Moldova şi Ţara Românească. Tratatul de Pace din 1829, semnat la Adrianopole (astăzi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 1828-1829, care a dus în final la războiul de eliberare naţională purtat de Grecia. Acest tratat a slăbit foarte mult suzeranitatea otomană şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comerţul era liber, cerealele româneşti au început să pătrundă pe pieţele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti, care ocupau cele două principate româneşti (1828-1834) a fost introdus un Regulament Organic în Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832). Până în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constituţii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începuseră în decadenţe premergătoare. Prin urmare, în prima jumatate a secolului XIX, Principatele Româneşti au început să se distanţeze de lumea otomană orientală şi să îşi spună cuvîntul în spaţiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decât binevenite în societatea românească care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, conştiinţa că toţi românii aparţin aceleiaşi naţiuni era generalizată şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.