Invazia popoarelor migratoare

Locuitorii, fie ei descendenţi ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi-au continuat existenţa neîntreruptă ca ţărani sau ca păstori, chiar după retragerea romana sub împaratul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cât şi a administraţiei romane, care s-a mutat la sud de Dunăre. Dar, strămoşii romanilor au ramas timp de câteva secole în sfera de influenţă a Imperiului Roman, atât în politică, cât şi în economie, religie sau cultură; după despărţirea în două a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au rămas în sfera de influenţă a Imperiului Bizantin. Ei trăiau mai mult in spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravieţuit împrejurărilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. La vremea când simbioza etno-culturală dintre daci şi romani a fost realizată, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină, Iată de ce, spre deosebire de naţiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sârbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixă a creştinării, întrucât ei au fost prima naţiune creştină din regiune. În secolele IV-XIII, poporul român a trebuit să facă faţă valurilor de popoare migratoare - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar şi politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunăre, au despărţit în două masa compactă a românilor din zona carpato-danubiană: cei de la nord (daco-romanii), au fost separaţi de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromânii, megleno-românii şi istro-românii). Slavii

s-au stabilit la nord de Dunăre şi au fost asimilaţi încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lăsat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba română s-a suprapus aşa numita limbă slavică (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul ermanic francilor). Românii aparţinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericească, ca o limba de cult şi începand cu secolele XI-XVII ca o limbă de curte şi cultură. Limba slavă n-a fost niciodată o limba vie, vorbită de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina in vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuită pentru totdeauna în biserică, la curte şi în cultură de către limba română.

Datorită pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima dată mentionaţi în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume arătând că ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi că popoarele non-romanice din jurul lor recunoşteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliţi masiv la sud de Dunare au fondat un stat puternic bulgar, în secolul IX. Asta a făcut o breşă între românii din nordul Dunării şi cei aflaţi la sud de Dunăre. Pe măsură ce au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numărul românilor din sudul Dunării a scăzut continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, cu toate că trăiau în condiţii extrem de dificile, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, cea mai îndepartată la est descendentă a Imperiului Roman.