joi, 14 ianuarie 2010

Economia românească la sfârşitul anului 1989

Economia de comandă-control

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârşitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidenţiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcţionare a vieţii economice şi sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic românesc.

Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului naţional unic al întregii activităţi economice şi sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naţionale, realizată pe cinci ani şi anual, era mijlocul principal de dirijare şi corelare ex-ante a activităţii agenţilor economici din toate ramurile producţiei naţionale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială şi tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici şi, în general, macroeconomia, se desfăşurau potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanţă cu indicatorii economico-financiari din planul naţional unic. Prin exercitarea capacităţii de decizie, în problemele fundamentale ale activităţii economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenţilor economici era limitată la elemente de mică importanţă pentru strategia şi tactica întreprinderii. Piaţa era considerată o componentă paşnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare.

Preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele erau dirijate de la centru, prin planul naţional unic, fără să reflecte prin nivelul şi evoluţia lor, raportul real dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă, dar nici condiţiile de pe piaţa internaţională. Concurenţa nu mai avea rolul de a regla piaţa, de aceea eficienţa şi rentabilitatea activităţii agenţilor economici nu reflectau realităţile interne şi internaţionale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul naţional, iar agenţii economici nu mai dispuneau de autonomia şi libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

Procesele de modernizare şi retehnologizare a capacităţilor de producţie erau dirijate centralizat prin planuri şi programe speciale, adoptate pe ramuri şi subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei naţionale. Relaţiile economice extene ale României erau organizate şi se desfăşurau pe planul naţional unic, iar acţiunea agenţilor economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii centralizate a economiei naţionale. Echilibrarea balanţei comerciale se realiza prin creşterea forţată a exporturilor şi reducerea drastică a importurilor, având consecinţe grave asupra satisfacerii cererilor de pe piaţa internă şi dezvoltării economiei pe termen mijlociu şi lung. Eficientizarea comerţului exterior era concepută şi urmărită la nivel macroeconomic, iar agenţilor economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri şi să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalităţi mai eficiente de conducere a afacerilor internaţionale.

Veniturile salariaţilor şi ale ţăranilor nu reprezentau eficienţa reală a activităţii depuse de fiecare lucrător, ci de o eficienţă globală. Producătorii direcţi ai bunurilor economice erau tot mai mult îndepărtaţi de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au început să manifeste un comportament individual şi colectiv bazat pe nepăsare şi lipsă de răspundere, cu consecinţe directe asupra motivaţiei muncii. Au existat şi o serie de încercări eşuate de perfecţionare a mecanismului economic, cu scopul de a creşte nivelul rentabilităţii şi competitivităţii.

Dezvoltarea economico-socială

Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor macroeconomici care exprimă potenţialul şi nivelul economiei, structura acesteia, eficienţa folosirii factorilor de producţie şi gradul de competivitate internaţională, nivelul de trai al populaţiei. În perioada 1950-1989, creşterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat preponderenţa acţiunii factorilor cantitativi în susţinerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producţie în întreaga economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică. Produsul social a înregistrat o creştere rapidă faţă de venitul naţional, fapt ce a dus la scăderea ponderii venitului naţional în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obţine în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.

În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%, cea mai mare parte a investiţiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuţia ramurilor la crearea venitului naţional, tendinţa dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.

În 1989, industria şi construcţiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale producţiei naţionale. Această tendinţă a fost rezultatul creşterii semnificative a venitului naţional creat în industrie, şi a a unei creşteri mai reduse a venitului naţional creat în agricultură. Populaţia ocupată a înregistrat creşteri în industrie şi construcţii şi scăderi în agricultură. Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naţionale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din volumul total al investiţiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusă.

Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obţine prin combinarea indicatorilor de nivel, raportaţi la populaţie, cu indicatorii eficienţei. Faţă de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani şi de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu 2624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european şi se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea ce priveşte indicatorul PNB (produs naţional brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), faţă de o medie europeană de 17,217 dolari şi de o medie a ţărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori şi respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârşitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de ţara noastră la consumul de îngrăşăminte chimice la hectar şi la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori şi respectiv şase ori mai scăzut, la aceşti doi indicatori, faţă de media ţărilor europene dezvoltate. De asemenea, producţia medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955 kilograme, faţă de media europeană de 3161 kg şi media ţărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul României în ierarhia mondială se poate reflecta şi cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, faţă de media europeană de 1885 de dolari şi de o medie a ţărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanţei de plăţi de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe şi creşterea rezervelor internaţionale ale României.

0 comentarii:

About This Blog

Lorem Ipsum

  © Blogger templates Newspaper III by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP