România, monarhie constituţională sub Carol I

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României. După ce şi-a obţinut independenţa, statul român a fost locul către care şi-au îndreptat ochii toţi românii care trăiau în teritoriile aflate încă sub ocupaţie străină. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematică de asimilare în lumea germană, respectiv rusească. Imigraţia străinilor era dirijată către teritoriile lor. Enclavele româneşti din Peninsula Balcanică aveau dificultăţi tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La începutul secolului XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumătate se aflau sub dominatie străină. În aceeaşi vreme, în Transilvania, românii sufereau consecinţele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de trei secole de colaps, în care a fost creată dualitatea austro-ungară (1867).

Transilvania şi-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stăpânirea austriacă şi a fost incorporată în Ungaria. Legislaţia adoptată de guvernul de la Budapesta proclamă existenţa unei singure nationalităţi în Ungaria - aceea maghiară, destinată să distrugă din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, forţându-le să devină ungare. Asta a supus populaţia românească, alături de alte grupuri etnice, la grele încercari. La vremea aceea, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identităţii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obţinere a recunoaşterii drepturilor egale pentru naţiunea română, precum şi rezistenţa ei împotriva proiectelor de deznaţionalizare.

În 1892, lupta naţională a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Raţiu, Gheorghe Pop Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atenţiei împaratului Franz Josef I. El avertiza opinia publică europeană asupra revendicarilor românilor şi o punea în gardă faţă de intoleranţa arătată de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţională.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionistă a Rusiei a determinat România să semneze, în 1883, în secret un tratat de alianţă cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reînnoit periodic până la primul război mondial. După ce la început a ramas neutră, în primul război balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei împotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea război balcanic. Pacea de la Bucuresti (1913) a marcat sfârşitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) să devina parte la România.