Principatele române în timpul domnitorilor

În secolul XIV, odată cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tătarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lanţului muntos al Carpaţilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în seccolele XIV şi XV să anexeze sau să subjuge cele două principate, dar n-au reuşit.

În cea de-a doua jumatate a secolului XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti: Imperiul otoman. După ce au pus prima dată piciorul pe pământul european, iî 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel că stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunării, în 1396.

Singure sau în alianţă cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţă cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepeş ( 1456-1462), precum şi Ştefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele bătălii de apărare împotriva turcilor otomani, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei.