Epoca Ceauşescu

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după război, conducerea partidului, care mai târziu a fost identificată şi cu conducerea de stat, a fost monopolizată de către Nicolae Ceauşescu. Într-o scurta perioadă, el a reuşit să concentreze în propriile mâini (şi ale celor ale clanului condus de soţia sa, Elena Ceauşescu), toate pârghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distanţat de URSS (acest lucru a fost făcut public în "Declaraţia" din aprilie 1964; politica internă a fost mai putin rigidă şi s-a înregistrat o oarecare deschidere în politica externă (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca şi capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxă, erau folosite pentru a consolida propria poziţie a lui Ceauşescu, ca să preia întreaga putere în cadrul partidului şi a statului.

Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazată pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială şi morală, izolarea ţării în cadrul comunitaţii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, născocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei şi la adâncirea crizei regimului.

În aceste condiţii, izbucnirea revoltei stârnite la Timişoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.

Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural european.